Suntem in anul 15 d. H, pe cand in Siria conducea imparatul bizantin Heraclius, care a devenit extrem de frustat la auzul vestilor ca musulmanii au intrat in Siria. Nu reusea sa inteleaga cum o armata inferioara a musulmanilor putea provoca puternicul Imperiu Bizantin. Totusi, unul dintre oamenii din imperiul sau a fost cel care a inteles motivul acestui fapt. El i-a explicat: 

Cuvintele acestui om, care nici pe departe nu era musulman, a aprins mania in inima lui Heraclius si acesta a hotarat ca armata musulmana nu ii putea scapa. Ii va inghiti precum mareea care vine spre tarm, luand totul, fara a lasa ceva in urma. Impins de aceasta furie, Heraclius l-a trimis pe fratele sau Tadharaq sa conduca o mare armata numarand 240 000 de soldati impotriva a 3000 de musulmani slab echipati. Armata lui Heraclius era si bine antrenata si dotata, dar acestea erau in van fara pasiune, acea pasiune care venea din partea musulmanilor - pasiunea pentru Allah, pasiunea pentru Profet (pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa) si pasiunea pentru religie. Lumina credintei era aprinsa in inimile musulmanilor. Increderea in Allah si dragostea lor pentru Profet era mai puternica decat dragostea pentru averile lumesti, atat de mult incat toata forta armatei lui Heraclius nu ii facea sa se intristeze. 

Aceasta onestitate aratata de musulmani i-a emotionat profund pe locuitorii din Yarmouk, si tristetea a inundat strazile din oras cand acesti oameni au plecat de langa ei. Allah ii iubeste pe cei cinstiti si Profetul a spus: "Aduceti-va aminte, nu exista credinta pentru cel care nu este cinstit; nu exista loc in religie pentru cel caruia nu ii pasa de cuvantul dat sau promisiunea facuta." 

Bizantinii au fost cei care au facut prima miscare, cu un atac condus de 40 000 de soldati, contracarat imediat de armata musulmana. Lupta incepuse: sabiile se loveau, sagetile zburau prin aer, cutitele sareau in stanga si in dreapta. Musulmanii se rugau la Allah si versetele din sura Al Anfal erau recitate pentru a da forta si curaj armatei musulmane. Chiar si femeile s-au alaturat in lupta, dovedindu-se demne de a deveni martire. Musulamnii au luptat cu atata indarjire incat bizantinii au inceput sa se retraga.Bizantinilor nu li se opuneau niste oameni obisnuiti, aceasta era armata lui Allah, si nici o forta nu-i putea impinge inapoi. La Yarmouk am fost martorii curajului luptatorilor pentru Islam. Khalid bin Waleed, Abu Ubaidah bin Jarrah, Shurabil bin Hasana, Yazid bin Abu Sufyan, Ikrimah bin Abu Jahl, Qa’qa bin Amr, Abu Sufyan, Abud-Darda, Amr bin ‘As, Harith bin Dirar si Jurjah bin Budhiyah (Allah sa fie multumit de ei toti) au fost in primele randuri ale armatei musulmane. 

Aceasta batalie a fost o vitorie a musulmanilor, o victorie obtinuta de increderea lor in Allah. Allah nu ii paraseste pe cei care cred in El. Cinstea si demnitatea cu care musulmanii i-au tratat pe ceilalti, dorinta lor de a se sacrifica pentru Islam au fost suficient de puternice pentru a rezista uneia dintre cele mai dotata si cunoscute armate ale lumii. Victoria inseamna putere -dar nu puterea banilor sau a armurilor, ci mai degraba puterea pasiunii din suflet.